Sare și istorie sau istoria sării  în județul Bistrița-Năsăud

Vestigii arheologice privind exploatarea sãrii

pe teritoriul României în perioada neo-eneoliticã

“Unele vestigii din epoca bronzului târziu din sud-estul Transilvaniei și Bãrãgan par sã

dezvãluie și o modalitate de obținere a sãrii solide din apã sãratã diferitã de cea consemnatã

la Lunca. Astfel, în așezãrile culturii Noua de la Olteni – “Cariera de Nisip” și Zoltan –

“Nisipãrie”, jud. Covasna, situate în apropierea unui izvor de apã sãratã, precum și în

așezãrile culturii Coslogeni (o manifestare arheologicã rãspânditã în estul Munteniei și

Dobrogea, înruditã cu cultura Noua și datând din aceeași perioadã) de la Bucu-Pochinã,

Țãndãrei-Cherhanale și Stelnica-Grãdiștea Mare (jud. Ialomița), aflate în zone cu probabilitatea

ridicatã a apariției unor astfel de izvoare, vestigiile arheologice legate, dupã toate

aparențele, de evaporarea apei sãrate, au fost gãsite în poziție secundarã. În unele gropi

menajere ale acestor așezãri, au fost descoperite cantitãți importante de cenușã în amestec

cu lemn ars, împreunã cu fragmente masive ale unor recipiente de mari dimensiuni.

Recipientele respective au fost lucrate din lut în amestec cu pleavã, având pastã poroasã.

Atât cât se poate deduce din fragmentele gãsite, ele erau compuse din cupã de formã ovalã,

lungã de cca. 1 m și latã de cca. 0,5 m, având fundul sferic și cu postament înalt prins de inferiorul

cupei. La unele din aceste reci-piente postamentele au fost modelate în forma unor

plãci masive verticale dispuse în “H”, iar la altele – în forma unor picioare groase circulare

sau dreptunghiulare în secțiune. În așezarea culturii Noua de la Zoltan-“Nisipãrie” (jud.

Covasna), fragmente ale unui astfel de recipient au fost gãsite într-o groapã circularã puțin

adâncã, plinã de cenușã și fragmente de lemn carbonizat, descoperitã la baza unui “cenușar”

– o aglomerare, groasã de peste 3 m, de cenușã și lemn ars.

Observãm cã în toate cazurile de mai sus avem de-a face cu fragmente ale unor obiecte

rupte, aruncate (depuse?) în gropi, împreunã cu resturile de ardere ale unor cantitãți importante

de masã lemnoasã. Pentru interpretarea corectã a acestor obiecte apelãm la analogiile

care provin din contexte mai relevante. Invocãm în acest sens obiecte similare descoperite

într-o serie de ateliere de obținere a sãrii solide din apa sãratã de origine marinã și din izvoare,

cercetate în sud-estul Angliei și încadrate în principal în prima jumãtate a mileniului I d.Hr.

Conform analizelor efectuate de specialiștii britanici, aceste obiecte au fost folosite pentru

evaporarea apei sãrate. “

“În nord-estul Transilvaniei, în partea de vest a județului Bistrița-Nãsãud aproximativ

la jumãtatea distanței între orașul Beclean și satul Figa, într-o depresiune în formã de pâlnie

cu diametrul de cca. 500 de m, se aflã situl arheologic Bãile Figa. Situl cuprinde partea superioarã

a vãii unui pârâu cu apã sãratã și acoperã o arie de aproximativ 260 m (nord – sud) x

160 m (est – vest). Aproape pe toatã întinderea pantei dulci din dreapta pârâului se observã

numeroase cavitãți și movile. Câteva dintre astfel de cavitãți se observã și în stânga pârâului,

iar de-a lungul acestuia, pe ambele maluri ale sale, se observã “valuri” discontinui de pãmânt,

care par sã fi fost depuse în urma unor excavãri ce au contribuit la formarea albiei pârâului.

Aceste cavitãți și movile, dupã toate probabilitãțile, sunt urme ale unor sãpãturi de extragere

a sãrii, neexistând deocamdatã date concludente privind vechimea lor.

În albia pârâului se observã numeroase elemente de construcții și amenajãri din lemn

(peste 460 de pari, bârne, scânduri și țãruși). Cele mai frecvente sunt pari înfipți în pãmânt,

uneori cu vãdite urme de lovire în vârf cu scopul înfigerii lor în pãmânt. Parii sunt fie izolați

fie dispuși în șiruri sau aglomerãri de diverse forme și dimensiuni. În partea superioarã a cursului

principal al pârâului se observã o aglomerare compusã din 15 pari despicați, alãturați,

înfipți adânc în fundul pârâului și care par sã fi format gura unui puț, iar la capãtul sudic al

sitului se observã o grupare aparent haoticã a unor pari înfipți în fundul pârâului care par sã

indice existența unei construcții de dimensiuni mai mari. Uneori de-a lungul malului se

observã “pereți” din scânduri masive alãturate, înfipte vertical în pãmânt. În alte cazuri astfel

de “pereți” sunt dispuși perpendicular pe cursul pârâului și dau impresia unor stavile. Pe tot

cursul pârâului se întâlnesc și bârne masive, în poziție culcatã, dispuse paralel, oblic sau

transversal pe cursul pârâului. Câteodatã, de ambele laturi ale unor astfel de bârne au fost

surprinși țãruși înfipți în pãmânt, probabil cu scopul fixãrii acestora. În vara anului 2006

echipa de cercetare româno-britanicã, condusã de A. F. Harding și V. Cavruc, a colectat o

serie de probe de la aceste construcții și amenajãri. ªase dintre acestea au fost analizate prin

metoda C 14, în laboratorul din Groningen. Conform acestor analizele, cinci probe dateazã aproximativ din anul 1000 î.Hr., iar una aproximativ din anul 500.

În albia Pârâului Sãrat, cu diverse ocazii, au mai fost gãsite o serie de elemente componente

ale unor instalații de lemn, precum și unelte de piatrã, legate, dupã toate probabilitãțile,

de exploatarea sãrii. Astfel, în anul 1977 geologul Ioan Chintãuan a descoperit în

partea superioarã a albiei pârâului o așa-zisã troacã de lemn care în momentul descoperirii

se afla în poziția oblicã, astfel încât la suprafața pârâului se observa numai capãtul afectat al

acesteia, restul piesei aflându-se adânc în fundul mâlos al pârâului. Descoperitorul acestei

“troace” a comparat-o cu obiectul similar descoperit în Valea Florilor. În mai 2005, Ioan

Chintãuan a scos “troaca” din fundul Pârâului Sãrat, constatându-se cu acel prilej gradul

foarte bun de conservare a acesteia. Aidoma troacei de la Valea Florilor, ea era scobitã

într-un trunchi de copac (pin ?). Fundul “troacei” este aplatizat din exterior prin cioplire, iar

capãtul întreg a rãmas circular în secțiune și poartã pe dosul sãu urmele unei ciopliri transversale

foarte îngrijite. În interior, pe partea medianã a fundului, “troaca” are un rând de

orificii de formã pãtratã, dispuse la distanțe relativ egale între ele. Pe partea pãstratã a

troacei se observã 17 de astfel de orificii. În fiecare orificiu al troacei au fost introduse

“cepuri” lucrate din lemn de soc. Cepurile au capetele superioare îngroșate ce împiedicã trecerea

lor prin orificiu, iar imediat sub vârful îngroșat capãtã secțiune pãtratã cu dimensiunile

egale cu cele ale orificiilor “troacei”, detaliu ce asigura închiderea strânsã a orificiilor prin

aceste cepuri. Spre capãtul inferior cepurile se subțiazã și devin circulare în secțiune. Toate

cepurile sunt perforate central-longitudinal. Dincolo de elemente similare cu cele ale

troacei de la Valea Florilor, în perforațiile unora dintre cepuri de soc ale troacei de la Bãile

Figa au fost introduse sfori de cânepã împletite din douã fire.

În 2005, în cadrul unui proiect de cercetare româno-britanic, finanțat de Academia

Britanicã, în laboratorul din Groningen au fost efectuate douã analize C 14 asupra unor fragmente

ale troacei din Bãile Figa, fiind stabilitã vârsta acesteia la cca. 3000 de ani, adicã în

jurul anului 1000 î. Hr. Aceastã datare se potrivește întrucâtva și cu rezultatele analizei C 14

efectuatã în SUA asupra fragmentelor uneia dintre “troacele” de la Valea Florilor. În vara

anului 2006, A.F. Harding și V. Cavruc au identificat la Bãile Figa cel puțin încã trei piese

oarecum similare cu troaca de mai sus. Una dintre ele se aflã la câțiva metri mai jos de

izvorul principal al Pârâului Sãrat. În interiorul acestei piese a fost gãsit un tub de lemn de

mici dimensiuni. Alt obiect asemãnãtor a fost identificat în imediata apropiere de locul unde

a fost descoperitã troaca; cea de-a treia piesã se aflã lângã izvorul afluentului drept al pârâului,

în poziție secundarã, alãturi de un jgheab de lemn, și este acoperitã de pãmântul excavat

relativ recent pentru amenajarea rudimentarã aici a unui bazin. Tot atunci V. Cavruc și A.F.

Harding au descoperit în diverse locuri ale cursului principal al Pârâului Sãrat câteva unelte

de piatrã: un fragment de topor cu gaura de înmãnușare, câteva ciocane masive aparținând

categoriei cunoscutã în literatura de specialitate a ciocanelor de minerit, precum și douã dãlți.

Majoritatea ciocanelor de minerit de la Figa au canale gravate necesare legãrii acestora de

cozi. La ce au fost folosite în mod concret aceste ciocane? La spargerea blocurilor de sare? La înfigerea parilor în pãmânt? Sau poate pentru alte scopuri? Rãspunsul la aceste întrebãri

poate fi dat doar dupã ce prin cercetãrile sistematice se va clarifica contextul arheologic și

geologic mai precis cãruia îi aparțin aceste obiecte. Încã nu s-a stabilit cu certitudine dacã

aceste obiecte sunt sau nu contemporane cu construcțiile și amenajãrile de lemn.

Deocamdatã, referitor la destinația și încadrarea cronologicã a acestor ciocane nu avem alte

date decât cele pe care ni le oferã analogiile existente în alte locuri. Acestea sugereazã cã ciocanele

de la Bãile Figa dateazã din epoca bronzului și cã ele au fost destinate exploatãrii

miniere a sãrii. În aceste condiții, este foarte probabil ca ciocanele sã fi fost contemporane

cu troaca.

Troace sau jgheaburi din lemn asemãnãtoare celor de la Valea Florilor și Figa au fost descoperite și la Ocna Dejului, într-o exploatare de sare de adâncime cu vechime apreciabilã,

care este în prezent greu de localizat precis. Este vorba despre douã jgheaburi din lemn, dintre

care unul prevãzut cu orificii în care s-au introdus cepuri de lemn de soc.

Toți specialiștii care s-au referit în decursul anilor la aceste troace, cred cã acestea au

fost utilizate pentru exploatarea sãrii. Însã opiniile în ceea ce privește funcționalitatea lor

sunt contradictorii. Astfel, I. Al. Maxim, F. Wollman și A. Rustoiu susțin cã acestea au fost

utilizate pentru dirijarea jeturilor de apã cu care se sãpau havajele pentru desprinderea

blocurilor de la masivele de sare. Conform acestui punct de vedere, dupã atingerea aflorimentului

de sare, la adâncimi de pânã la 10 m, se montau jgheaburi pe suporți de lemn

pentru aducerea apei de la suprafațã. Pe fundul jgheaburilor erau fixate la anumite intervale

cepuri gãurite, strãbãtute de fibre nelignificate din tulpinã de tei. Prin deschiderea sau

închiderea cepurilor, precum și prin mutarea periodicã a jgheaburilor, jeturile de apã erau

conduse la locul dorit, apa dulce provocând havaje verticale sau orizontale. În schimb, I.

Chintãuan crede cã obiectele de acest tip au fost folosite pentru evaporarea apei sãrate.

Sforile descoperite în interiorul troacei de la Bãile Figa par sã fie unul dintre argumentele în

acest sens. Pe de altã parte, prezența în cadrul aceluiași sit a ciocanelor de minerit înclinã balanța

în favoarea destinației lor miniere. Însã, soluția definitivã va veni o datã ce vor fi asigurate

date mai sigure privind contextele arheologice ale unor astfel de piese. Sunt necesare

de asemenea și unele experimente în acest sens.”

“Recent, în cadrul unui proiect de cercetare româno-britanic, în nord-estul

Transilvaniei, a mai fost descoperit un sit din epoca bronzului care, dupã toate probabilitãțile

a fost legat de exploatarea sãrii. Este vorba de situl Sãsarm – Valea Slatina ce se aflã în partea

de vest a județului Bistrița-Nãsãud. Urmele din epoca bronzului au fost descoperite în valea pârâului cu apã sãratã Valea Slatinei, în imediata apropiere a unei fântâni cu apã deosebit de

sãratã. Cea mai importantã concentrare a urmelor acestei stațiuni se observã între cursul

principal al pârâului și un mic afluent al acestuia, într-o micã depresiune de cca. 40 x 30 m,

delimitatã de malul abrupt și de pantele accentuate ale dealului. Aici, urmele stațiunii se

prezintã sub forma a trei pete oval-rectangulare de pãmânt negru în amestec cu cenușã, lemn

carbonizat, mici bucãți de lut ars și numeroase fragmente de vase ceramice. În imediata

apropiere, la nord de aceastã concentrare, în malul abrupt și înalt al pârâului, la adâncimea

de cca. 4 m de la vârful acestuia, cca. 0,5 – 1 m deasupra nivelului apei, se observã o dungã

orizontalã de pãmânt de culoare cenușie, lungã de cca. 4 m și groasã pânã la 0,6 m. În cuprinsul

acestei dungi se observã fragmente ceramice asemãnãtoare cu cele din concentrãrile de

mai sus, precum și câteva mici bucãți de lemn. Fragmente ceramice izolate din epoca

bronzului apar și mai jos, de-a lungul pârâului, pe o lungime de cca. 50 de m.

Toate acestea par sã indice cã depunerile din epoca bronzului se aflã în poziție

secundarã, datoratã probabil alunecãrilor de teren și exploatãrilor miniere a sãrii, iar locul

inițial al stațiunii trebuie sã fi fost mai sus pe panta dealului.

Ceramica din epoca bronzului, sub aspect stilistic, pare unitarã. Fragmentele

descoperite provin exclusiv de la recipiente din pastã grosierã lucrate cu mânã, suprafața lor

adesea purtând striații sau urme de prelucrare cu mãturicea. Unele fragmente prezintã elemente

de decor – brâuri orizontale în relief, iar uneori și impresiuni ale sforii rãsucite. Dupã

toate aceste caracteristici, ceramica de la Sãsarm – Valea Slatina poate fi atribuitã fazei finale

a epocii bronzului timpuriu (aproximativ între anii 2200 și 2000 î.Hr.).

Trebuie precizat cã aproape pe toatã întinderea pârâului apar urmele unor construcții

și amenajãri din lemn, unele dintre acestea provenind de la galerii de exploatare a sãrii. Din

observațiile de teren nu s-au putut încã desprinde concluzii certe privind raportul cronologic

dintre urmele construcțiilor și ale amenajãrilor din lemn cu vestigiile preistorice din acest

sit. Se pare totuși cã urmele din epoca bronzului sunt anterioare tuturor construcțiilor și

amenajãrilor din lemn de aici. Nu dispunem încã de date certe privind vârsta urmelor de

construcții și amenajãrilor de lemn. Toate acestea fac ca interpretarea urmelor din epoca

bronzului descoperite la Sãsarm – Valea Slatina, ca fiind legate de exploatarea surselor locale

de sare rãmâne pur ipoteticã. Cert este însã cã situl de la Sãsarm – Valea Slatina prezintã

interes major în ceea ce privește cercetarea arheologicã referitoare la exploatarea sãrii din

preistorie pânã în prezent.

Unele vestigii indirecte precum și unele observații de ordin contextual pun în luminã

o serie de alte aspecte și implicații ale exploatãrii sãrii din epoca bronzului pe teritoriul

României.

Prima categorie de vestigii de acest gen o reprezintã numeroasele depozite de obiecte

de bronz descoperite în imediata apropiere a surselor de sare.”

Vestigii arheologice privind exploatarea sãrii pe

teritoriul României în epoca timpurie a fierului

“În secolele IV – II î.Hr. Transilvania, în mare parte, a fost dominatã de celți. Faptul cã

majoritatea așezãrilor și necropolelor celtice din Transilvania sunt concentrate în zonele

bogate în sare (mai ales pe teritoriul județului Bistrița-Nãsãud deosebit de bogat în resurse

de sare), sugereazã cã sarea a fost cea care i-a atras pe celți în acest areal. Partea extracarpaticã

a spațiului carpato-danubian era locuitã în acea perioadã de populația geto-dacã. În sec.

II î.Hr. – I d.Hr. spațiul intracarpatic intrã sub stãpânirea dacicã.

Chiar dacã în prezent nu dispunem de vestigii arheologice directe în aceastã privințã,

o serie de observații, în mod indirect, pun în luminã aceste preocupãri. Astfel, unii cercetãtori

au observat cã cele mai impresionante cetãți ridicate de geto-daci,…”

Exploatarea sãrii în Dacia Romanã

“În lumea anticã greco-romanã (mileniul I î.Hr. – mijlocul mil. I d.Hr.), conform

relatãrilor autorilor antici, monumentelor epigrafice și vestigiilor arheologice,

exploatarea sãrii devine o adevãratã industrie cu tehnologii sofisticate, cu numeroase

specializãri profesionale, în care au fost implicați atât oameni liberi aflați în slujba

statului cât și numeroși sclavi. Anvergura comerțului cu sarea, mai ales în cadrul

Imperiului Roman, cuprinde teritorii vaste, de la insulele Britanice pânã la Orientul

Mijlociu, de la Africa de nord pânã la Europa centralã. Extragerea, prelucrarea și

comerțul cu sarea au fost atât de importante pentru Imperiul Roman, încât ele devin

obiectul unor reglementãri juridice foarte stricte. Salinele erau considerate un bun public

ca și minele, veniturile obținute din exploatarea lor erau taxate prin impozitele numite

vectigalia. Evident, în lumea greco-romanã extragerea minierã era cea care furniza cea

mai importantã cantitate a sãrii, însã, dupã cum aratã, de exemplu, o serie de vestigii

arheologice descoperite în Anglia, se practica și obținerea sãrii din apã marinã și cea a

izvoarelor sãrate. În Italia și Sicilia sarea era extrasã mai ales din saline, dar și din lacuri

renumite aflate în Latium (lacus Caconicus), Agrigent și Gela.

Odatã cu stabilirea stãpânirii romane în Dacia aceastã industrie pãtrunde și în

spațiul carpato-dunãrean. Exploatarea sãrii în Dacia Romanã acoperea nu doar nevoile

interne ale acestei provincii, ci și ale altor zone ale imperiului și cu deosebire cele ale

provinciei vecine Pannonia, unde sarea se transporta pe calea apei (în principal pe

Mureș).

Informațiile despre salinele romane din Dacia au fost adunate și amplu discutate în mai

multe lucrãri științifice, însã, spre deosebire de alte bogãții naturale ale provinciei Dacia,

aurul, argintul și fierul (ca sã ne referim doar la acestea), sãrii i s-a acordat mai puținã atenție.

Dupã cum aratã vestigiile arheologice, epigrafice precum și unele relatãri ale autorilor

antici, cele mai importante zone de exploatare a sãrii în Dacia au fost cele de la Potaisa

(Turda), Salinae (Ocna Mureș), Ocna Dejului și a Sibiului, câteva localitãți din județele

Bistrița-Nãsãud și Maramureș și nu în ultimul rând Sovata, Praid, Sânpaul și Mãrtiniș din

județul Harghita.”

“Trei monumente epigrafice descoperite în zone salifere ale Daciei pun în luminã

modalitãțile de administrare ale salinelor… Al treilea altar votiv cu inscripția ce face referiri la exploatarea sãrii a fost

descoperit în anul 1913 la 12 km avale de orașul Bistrița, pe malul stâng al râului ªieu,

la confluența acestuia cu râul Budac, între satele Sãrãțel și Domnești, unde apare la zi

sarea masivã, izvoare și bãlți cu apã sãratã, nãmol sãrat, eflorescențe saline și plante

halofile. Altarul dateazã din prima jumãtate – mijlocul sec. al II-lea d. Hr. și poartã

inscripția: [I]OMETIM [P]RO SALT AEI MARI . COI . CONDVC . PASC ET SALINA

. ATTICUS EIVS V . S. L . M) [Lui Iupiter cel prea bun și prea mare [ETIM ?] pentru

sãnãtatea lui Aelius Marcus COL ? arendaș al pãșunilor și salinelor. Atticus (sclavul sãu)

cu bucurie a îndeplinit jurãmântul].

Textul inscripției atestã depunerea unei ofrande votive într-un sanctuar al lui

Iovis Pater de cãtre un sclav numit Atticus, împuternicit al unui unui arendaș al pașunilor

și salinelor, Aelius Marius, care fãcea parte din serviciul de administrare și

exploatare al salinelor și pãșunilor Daciei Romane. Acest sclav, ajungând la o situație

mai bunã, a ridicat altarul în sãnãtatea stãpânului sãu. Din inscripțiile de mai sus rezultã cã salinele Daciei se aflau în patrimoniul

împãraților de la Roma și au fost arendate unor persoane din elita provincialã care aveau

funcție de conductoris pascui et salinarum. Arendașii salinelor și pãșunilor din provincie

aveau, conform informației de mai sus, și dreptul de comercializare a sãrii. ”

Exploatarea sãrii în spațiul Carpato-Dunãrean

în perioada post-romanã și cea a marilor migrații

“Pãrãsirea Daciei de cãtre Imperiu n-a însemnat separarea locuitorilor de pe țãrmul

stâng de cei de pe țãrmul drept al Dunãrii. Romanii au pãstrat câteva capete de pod sau

puncte înaintate pe malul stâng, la Lederata, la Dierna, la Drobeta, la Hinova, la Bistreț, la

Sucidava, așa încât comunicarea între cele douã maluri a fost neîntreruptã. Multitudinea

obiectelor de proveniențã bizantinã, rãspândite în spațiul carpato-dunãrean la mijlocul primului

mileniu d. Hr., prezintã o importanțã certã pentru înțelegerea evoluției civilizației locale.

Nu trebuie sã pierdem din vedere zonele fostei Dacii locuite de dacii liberi, bogate

în sare, care au continuat sã fie exploatate în secolele I – III dupã obiceiul strãvechi, prin

forme simple, care s-au perpetuat și pot fi studiate și astãzi în zone greu accesibile, cum ar fi

zona Sãri – Bisoca (județul Buzãu), Valea Sãrii (județul Vrancea) și zona de sãrãturi a

Bistriței Nãsãud (Colibița, Bistrița Bârgãului, Prundul Bârgãului, Suseni Bârgãului, Slãtinița,

Livezile, Dumitra, Cepari, Florești, Sîntereag, Sãrata, Caila, Domnești, Sãrãțel).

Exploatarea sãrii a continuat și a avut o amploare mai micã sau mai mare, dupã cerințele

și condițiile interne și externe, dacã avem în vedere epoca atât de frãmântatã a marilor

migrații. C. C. Giurescu, referindu-se la viața economicã dintr-o epocã mai târzie – economia

naturalã, aratã cã douã produse, sarea și fierul, nu pot fi excluse din viața comunitãții și nici

din procesul de schimb. Putem considera, deci, pe bunã dreptate, cã întregul spațiu salifer a

continuat sã fie intens exploatat pentru necesitãțile interne și externe – ne referim aici la

spațiul est – carpatic, unde carpii și-au desfãșurat viața economicã dupã vechile tradiții și,

desigur, sub influențele romane.”

Surse:

Sarea, Timpul și Omul

Editori:

Valeriu Cavruc și Andrea Chiricescu

Editura Angustia

Sfîntu Gheorghe

2006

Exploatarea sãrii în Dacia Romanã.

Valeriu Cavruc, Vasile Moga, Alexandru Stãnescu

Vestigiile arheologice privind exploatarea sãrii pe teritoriul României

în epoca bronzului. Valeriu Cavruc, Horia Ciugudean, Anthony F. Harding

Vestigii arheologice privind exploatarea sãrii pe teritoriul României

în perioada neo-eneoliticã. Valeriu Cavruc, Gheorghe Dumitroaia

Exploatarea sãrii în spațiul Carpato-Dunãrean în perioada post-romanã

și cea a marilor migrații. Doina Ciobanu