Planoristul Boga Grigore, născut în 1933, a copilărit în satul Vermeș, asistând la demonstrațiile aviatice din Lechința, unde s-a și îndrăgostit de zbor. Este brevetat ca planorist după ce a absolvit cursurile Școlii de pilotaj din Livezile (Jad), la doar 18 ani, în anul 1951.
Își amintește cu emoție acea perioadă:
„Pasiunea pentru zbor a apărut în 1951, la târgul Lechinței, pe râtul de lângă fabrica de zahăr, spre Chiralej, unde a venit un avion. În jur era plin de oameni sosiți din toate satele din zonă. Am întrebat un coleg: «Ce e pasărea aia mare?» – «Un avion», îmi răspunde colegul. Se auzea un discurs, dar foarte rău. Am înțeles doar că începe demonstrația de zbor și am auzit câteva nume de piloți, că sunt de la școala de zbor de la Livezile și că țineau o propagandă pentru tineret, să se înscrie la cursuri de zbor.
Un ofițer de lângă mine m-a lămurit că cei care vorbesc sunt de la Școala de Zbor fără motor din Livezile și că fac un zbor demonstrativ. Am zis că sunt interesat, dar încă nu aveam 18 ani împliniți. El a spus că e o problemă, că trebuie și consimțământul părinților. Iar dacă părinții nu semnează, trebuie să mai aștepți. Tata m-a avertizat că este periculos, dar a acceptat până la urmă să semneze consimțământul.
Țin minte că, după participarea la demonstrațiile aviatice de la Lechința, am zugrăvit singur fațada casei noastre din Vermeș. Toți se temeau să urce la înălțime mare. La final am pictat un planor. A trecut pe acolo aviatorul (parașutist?) Buzan Nicolae, din aceeași localitate, care m-a îndemnat să mă înscriu la școala de zbor.
În primul zbor cu planorul (Brunau Baby II), m-am ridicat la 2 metri și am făcut vreo 30 de metri. Singur, pentru că existau doar patru planoare: trei monobloc și unul cu dublă comandă, dar era defect după un accident la aterizare pe drumul de la Slătinița. Am zburat și la Beclean, cam prin tot județul Bistrița-Năsăud, în zboruri demonstrative, pentru a distra oamenii în fiecare duminică. Puneam automosorul (agregat cu tambur pentru remorca planorul, care decolează în mai puțin de 20 de metri) în camion, aripile le puneam pe automobil și plecam la zbor demonstrativ.
Dar să știți că mie mi-au plăcut foarte mult înălțimile, ca să fiu cât mai sus. Și nu mi-era frică. De când e omul, există emoții; eu, în curaj, le ascund, dar depinde și cum ți le poți ascunde. N-am avut accidente așa, nici… Unii planoriști luau ceva cu ei în cabină, alții făceau niște rugăciuni.
Când zbori cu instructorul, pare totul simplu; te corecta instructorul și era ușor. Dacă zbori singur, nu are cine să-ți mai corecteze greșelile.
M-au refuzat să continui cariera de pilot pe avioane, adică mi-au spus că nu pot să continui aviația, pentru că am avut bunicul în America, care a divorțat de bunica și a lăsat-o cu cinci copii.
M-am dus apoi în armată, ajungând la Otopeni, unde trupele sovietice ocupau jumătate din aeroport. Exact când a trebuit, m-au selectat dintre cei cu școală de zbor fără motor ca trăgător de mitralieră în avionul IL-28 (bombardier tactic cu reacție, format din echipaj de trei persoane: pilot, navigator și mitralior în partea din spate a avionului). Trei zile pe săptămână aveam zbor, așa am continuat cariera aviatică, dar eu zburam cu spatele.
Am ajuns în decembrie 1954 și am stat pe Drumul Taberei, unde fusese Consiliul Militar German în timpul războiului. Am stat o iarnă, dar în ea am învățat geografie, istorie și un pic de politică. Era obligatoriu, așa erau vremurile atunci.”
În prezent, domnul Boga Grigore trăiește în Bistrița, purtând cu aceeași demnitate o luptă grea, tăcută, dusă departe de cerul pe care îl iubește.
