Colibița – stațiunea montană a Ardealului interbelic

Articol apărut în 1937, semnat de jurnalistul Vasile Carpen în „Gazeta Ilustrată”

În perioada interbelică, Colibița era privită drept una dintre cele mai căutate stațiuni climaterice din Ardeal. Așezată la 820 de metri altitudine, pe versantul vestic al muntelui ce-i poartă numele, stațiunea s-a dezvoltat rapid după Primul Război Mondial, grație eforturilor de propagandă ale societăților „Caritatea” din Cluj și „Colibița” din Bistrița.

Doamna Olivia Deleu, o figură bine cunoscută în lumea studenților, a avut un rol hotărâtor în popularizarea Colibiței, prin sanatoriul destinat tineretului școlar și universitar. Aici, elevii și studenții primeau o îngrijire părintească și șansa de a-și reface sănătatea într-un cadru natural unic.

Drumul către Colibița pornea din Bistrița, pe Valea Bârgăului, spre Dorna bucovineană. La Prundul Bârgăului, călătorul întâlnea un sat românesc autentic, ce rezuma în port, limbă și tradiții întreaga viață a zonei.

Stațiunea era așezată de-a lungul Bistriței, casele răsfirându-se pe dealul Cazărului, de unde se putea admira întreaga panoramă a Călimanilor: Strundrul (1967 m), Bistricioara (1290 m) și Zuzuigăul (1313 m). Aceste piscuri, ce se ridicau deasupra norilor, ofereau priveliști fantastice, iar văile păstrate în stăpânirea codrilor erau de o frumusețe neasemuită.

Climatul era considerat deosebit de prielnic: aerul încărcat de ozonul pădurilor de brad și lipsa curenților asigurau condiții ideale pentru cei suferinzi de anemie, debilitate sau tuberculoză în stadiu incipient.

Încă din 1916 fusese ridicat Stabilimentul Societății „Colibița”, iar sanatoriul „Caritatea” oferea cazare pentru studenți. Totodată, localnicii puneau la dispoziție case curate și primitoare, dovedind ospitalitatea specifică țăranului român. În timpul verii, funcționarii CFR erau găzduiți în pavilioane speciale, iar atmosfera era animată de serbări și de muzica Orchestrei Batalionului 8 Vânători de Munte din Bistrița.

Cei care doreau drumeții mai lungi puteau porni spre Bistrița, un vechi oraș săsesc, sau spre culmile Călimanilor, unde se aflau obiective precum Piatra lui Orban (1464 m), Tăul Zânelor (1293 m) ori Negoiul Unguresc (2046 m). Iarna, zăpada abundentă făcea posibil schiul pe pantele Bârgăului și Călimanilor.

Triplex confinium – legătura provinciilor românești

Colibița era privită nu doar ca o stațiune de odihnă și tratament, ci și ca un simbol geografic. Aflată aproape de Moldova și legată prin drumuri de Bucovina, stațiunea reprezenta un „triplex confinium”, un nod natural de legătură între cele trei provincii românești.

Astfel, Colibița rămânea, în viziunea jurnalistului Vasile Carpen, un loc cu dublă menire: atât un refugiu al suferinzilor și al tineretului dornic de aer curat, cât și o punte de unitate între românii din cele trei regiuni istorice.