Bistriţa – Oraşul tinereţii de altădată – 1930

Cronica unei generaţii care a făcut din cultură, cântec şi prietenie un mod de viaţă

Din josul frumoasei văi a Bârgăului, aşezată într-un cadru natural încântător, Bistriţa îşi aduna odinioară căsuţele în jurul marii catedrale din centru. Nu era doar un oraş, ci un întreg univers românesc, în care unitatea, solidaritatea şi veselia tinereţii se împleteau într-o poveste unică.

O mişcare culturală înfloritoare

Pe lângă tradiţiile moştenite de la Năsăudul grăniceresc, în Bistriţa s-a înfiripat în scurt timp o mişcare culturală deosebit de puternică, susţinută de gazeta „Săptămâna” şi de intelectualii vremii. Însă adevărata forţă a oraşului venea dinspre tinereţea bistriţeană – elevi, studenţi, dar şi tineri deja formaţi – care au ştiut să îmbrăţişeze cu entuziasm fiecare iniţiativă românească.

Tinereţe în mijlocul naturii

Valea Bistriţei şi pădurile care flancau oraşul deveneau adesea martorele bucuriilor tinerilor. Paşi neastâmpăraţi, râsete curate şi cântece româneşti se pierdeau în frunzişul verde, iar serile, la restaurantul Rusu din „Pădurea Oilor”, sufletele vibrau sub cerul înstelat. Acolo, cântecul popular se unea cu farmecul naturii, iar bătrânii oraşului, ascultându-l, retrăiau clipele propriei lor tinereţi.

„Dacia” și botezul tinereţii

În viaţa culturală studenţească, un rol aparte îl avea Societatea academică „Dacia”, fondată pe ascuns în vremurile de stăpânire străină. Evenimentele numite „Introitus” erau adevărate sărbători: noii membri primeau un nume simbolic, erau botezaţi cu bere şi treceau prin probe hazlii, dueluri amicale şi cântece. Atmosfera era dominată de veselie, camaraderie şi un simţ al identităţii naţionale ce nu putea fi zdruncinat.

Printre maeştrii acestor petreceri se numărau Victor Moldovan, Cornel Pintican, fraţii Bochiş, Greabu, Şivanovici şi Grecu – tineri plecaţi apoi în pribegie, dar care au lăsat în urmă amintiri luminoase.

Azi, doar ecouri

Astăzi, vechile cartiere româneşti – „Hrube” şi „Peste podul Budacului” – nu mai răsună de râsetele şi cântecele studenţimii. Au rămas doar amintirile fetelor, care mai fredonează versurile „daciştilor”:

„Petite frumoase,
Voi merite spre noroc,
Pentru voi dragile mele
Sunt gata să sar şi ’n foc…”

În parcul oraşului, bătrânii continuă să povestească despre acele vremuri, iar „domnul Popoviciu”, sprijinindu-se în cârjă, oftă şi odinioară: „Bade Gavrilă, aşa a fost odată…”

Un steag în pribegie, o speranţă neclintită

Steagul „daciştilor”, salvat de părintele Guţiu şi aşezat în catedrala de la Turda, rămâne simbolul unei renaşteri. Tineretul bistriţean, chiar aflat pe drumul pribegiei, nu a uitat nimic. Cândva, într-o zi de întoarcere, credinţa este că acest fir al vieţii culturale şi româneşti va fi reînnodat, iar Bistriţa va redeveni oraşul celei mai vesele şi curate tinereţi.

Foto@ Bistriţa de altădată